vineri, 14 martie 2014

Descompunere-ntru compunere

uite cum e:

odată început să te descompui, 
nu mai e cale de întoarcere

îţi rămâne doar să te întinzi
(pe tine dacă poţi)
să închizi ochii 
şi să aştepţi să te goleşti cu totul

de inimă să ai grijă
poţi să o laşi cuiva drag
sau arunc-o în mare, dacă nu
(asta doar dacă ai învăţat-o să înoate)

doare, 
o să doară, mai ales la început
(când nu prea ştii la ce să te aştepţi)

o să-ţi simţi pieptul zvâcnind, parcă, tăcut,
nu-l vezi, îl simţi doar

stomacul va începe să devină lipicios
ca un fund de baltă
cu apă demult stătută
şi-o să-ţi vină să-l dai afară
dar nu o să poţi
(iar asta vei simţi până la sfârşit)

ochii o să-ţi ardă groaznic
iar dacă-i vei deschide, vor arde şi mai tare
(ţine-i închişi)

mâinile îţi vor amorţi 
(o dată cu ceafa)
şi nu o să îndrăzneşti să le mişti
de frică să nu-ţi cadă
(tot vor cădea într-un final)

 iar apoi gândurile
(asta o să fie cea mai grea parte)
- ca într-un carusel
al cărui buton de pornire
ţi-e undeva în creştetul capului -
vor începe să se învârtă cu cea mai mare viteză
(îţi va fi greu să prinzi unul anume)
şi asta te va chinui
(să nu deschizi ochii)

noaptea, când te va trezi câte un sunet 
de trunchi de copac sau de pescăruş lovit de geam
  o să începi să-ţi repeţi numele
în întuneric
ca să nu cumva să uiţi
de tine

şi când te vei fi descompus
deadevăratelea,
cu totul
 poţi să te ridici
singur
întru compunere

acum, deschide ochii
şi zâmbeşte

 (nu uita de inimă)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu