vineri, 17 februarie 2012

O energie oarbă mă rupe şi mă-ndoaie, în timp ce luna crapă de-atâta surd lătrat



 Seară. Ora 19, ziua a 15-a din februarie. Penultimele repetiţii pentru spectacolul (puţin spus) Carmina Burana, pus în scenă de coregraful Gigi Căciuleanu.
Sala mare a Teatrului Naţional Târgu-Mureş. Goală. Plină. Goală. Plină. Goală de spectatori, plină de energie, plină de ochi sclipicioşi în care se reflectă luna.
Mă aşez în rândul cu numărul doi, chiar lângă mine. În stânga mea, şi în dreapta mea, eu.
„Începem!”, aud. Nu, nu o sa dau de gol începutul, vă voi lăsa să-l sorbiţi. Muzică! Dans! Lumină albă, albastră, roşie... Actori dansând. Tetaru dansând. Lună dansând. Butoaie dansând. Muzică dansândă. Transă.... eu.
Ochiul drept, din afara obiectivului, a-nceput să-mi danseze.
Transă.
Le sclipeau ochii-n lună în timp ce erau purtaţi dansant în roabe. Ţineau câteva luni în braţe.
Încep să mi se răcească braţele. Uit să mai apăs pe declanşator.
Transă.
Toată lumea să râdă, să râdă în hohote ţinându-se de burtă! 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu