luni, 9 noiembrie 2009

Despre toamna ca o femeie urata, dar colorata

Mă deprimă toamna.
Îs suparată şi nu ştiu de ce, parcă şi mersul meu îmi pare aiurea, controlat şi strâmb.
Hainele-mi sunt lipicioase, dimineata mai puţin, după-masa mai tare.
Oamenii-s mai trişti; cei veseli îmi par a avea o problemă.

E frig. E cald.
Iar e frig.
Azi a şi plouat!
Nu, nu-mi place toamna.

Îmi amintesc de tot felul de chestii, plăcute şi neplăcute.
Toamna e de vină şi o urăsc ca pe o femeie urâtă.
Pot să scriu versuri toamna. De exemplu.
Pot ieşi repede din orice stare, dar vine iar.
Vreau să înot şi nu-mi găsesc timp, tot fuge, parcă de toamnă fuge.

Ok, e ceva ce-mi place totuşi la toamnă; 
e lumina aia mişto, 
de după o zi fără ploaie şi cu puţin soare, 
aia portocalie, moale, ce se contopeşte şi topeşte frunzele de toate culorile.
Şi-mi place să fumez toamna, pe bănci, dar să nu fie foarte frig